Din istoria icoanei, Cunoștințe, gânduri, știri
Icoana Tikhvin a Maicii Domnului
Începutul artei antice românești datează din jurul anului 988. Anul acesta Vladimir l-a botezat pe Rus șicreștinismul a venit la Rus. Sfârșitul artei antice românești este considerat secolul al XVII-lea. La vremea aceea, conducătorul Rusiei era Petru cel Mare, care admira arta occidentală și dorea ca Rusul să devină o țară occidentală. Aceasta a reprezentat sfârșitul „epocii de aur” a picturii icoanelor în Rusia.
Pentru că icoana românească este cea mai venerată artă sacră. Nici măcar nu este un meșteșug. La vânzare, se considera nepoliticos să se folosească cuvinte precum cumpără sau vinde. Oamenii au schimbat pictograma doar pentru bani. De asemenea, a fost considerat lipsit de respect să atârne icoane, icoanele trebuiau să fie așezate doar pe un raft. Dacă dintr-un motiv oarecare icoana a ars, atunci ei au vorbit despre înălțarea ei la cer.
Icoana este strâns legată de cultura bizantină, deoarece de la sfârșitul secolului al X-lea arta bizantină a început să pătrundă în Rus'. La acea vreme, icoanele românești erau o imitație a iconografiei bizantine. Procesul de emancipare a icoanelor a început deja. A fost un proces foarte lung și neuniform, așa că este foarte dificil de determinat granițele cronologice exacte ale dezvoltării sale. Datorită distanței mari de Bizanț, icoanele românești s-au dezvoltat mai întâi în Nord, unde s-au păstrat tradiții puternice.
Deși iconografia românească a trecut de emanciparea sa și s-a îndepărtat de influența bizantină, în fiecare icoană pictată în Rus' există trăsături sau detalii care indică o legătură cu iconografia bizantină.
style="display:inline-block;width:240px;height:400px" data-ad-client="ca-pub-4472270966127159" data-ad-slot="1061076221">
Principalele școli de pictură icoană au fost Moscova, Novgorod și Pskov. În comparație cu Novgorod sau orașul Pskov din nord, Moscova a fostprocesul de emancipare a icoanelor mai încet, dar după epoca lui Andrei Rublev, pictura icoanelor a devenit cea mai respectată artă din Moscova. Mai târziu, alte orașe au devenit și centre artistice, de exemplu, Rostov, Suzdal, Vladimir sau Nijni Novgorod.
Icoana românească diferă de cea bizantină în multe privințe. Aceste diferențe indică faptul că, deși iconografia românească își are rădăcinile din bizantină, s-a îndepărtat treptat de ea în timpul dezvoltării (după cum am menționat mai sus, s-au păstrat unele trăsături ale iconografiei bizantine).
În timpul plecării iconografiei româneşti de cea bizantină a avut loc un proces de maturizare a unor tipuri iconografice proprii, care nu s-au bazat pe modele bizantine. Acestea erau icoane care înfățișau compoziții cu mai multe figuri, sau sfinți „locali”.
În această perioadă au fost pictate icoane remarcabile, dar în secolul al XVII-lea icoana românească a început să se schimbe datorită pătrunderii elementelor realiste în ea. Și-a pierdut spiritualitatea și expresia clasică clară. Vechilor Credincioși nu le-a plăcut acest lucru, pentru ei icoana trebuia să înfățișeze puritatea și moralitatea vieții.
Perioada de glorie a picturii icoanelor românești datează din aproximativ secolul al XV-lea, alte date pot fi găsite în literatură. Alpatov în lucrarea sa „Pictura de icoane românești antice” (1974) numește perioada de glorie a perioadei de la sfârșitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea. Lazarev consideră că doar secolul al XV-lea este perioada de glorie. Icoanele de atunci reflectau sentimentele poporului român. Prin urmare, sfinții au fost înfățișați plini de tristețe, deoarece invazia mongolo-tătară a adus multă suferință Rusiei.10 Cea mai cunoscută temă a acestui secol în pictura icoană românească este imaginea Maicii Domnului, care se sprijină de Fiul ei. Aceasta este așa-numita „Afecțiune”. O astfel de imagine este considerată sfârșitulstăpânirea picturii icoanelor româneşti. Icoana nu este doar o imagine, ci îi atinge și pe toți cei care o privesc.
Vopselele joacă un rol foarte important în pictura icoanelor nu numai în secolele al XV-lea. Era mai ușor să se stabilească din ce școală provin icoanele tocmai datorită vopselelor cu care erau pictate icoanele (predominanța culorilor era tipică, de exemplu, se pot distinge icoanele școlii din Moscova, pe de altă parte, icoanele pictate de maeștrii școlii din Novgorod erau considerați tipici).
Bizanțul a fost modelul și școala originală de colorare, dar de-a lungul timpului, icoanele românești au început să difere oarecum.12 Culorile românești se caracterizează în primul rând prin variație, puritate și sonoritate. Datorită acestor proprietăți, icoana exprima un fel de bucurie de viață.
Pictorii de icoane foloseau culori strălucitoare, clare și puternice, care exprimau figuri eterice, îmbrăcate în haine largi, cu o față rotundă, în care toate trăsăturile individuale erau neutralizate. Pictorii de icoane au putut să exprime diferite nuanțe emoționale cu flori, deoarece fiecare vopsea era un fel de simbol. Pictorii de icoane foloseau adesea albul, strălucitor de aur, cinabru de foc sau verde (culoarea smaraldului); Au fost folosite și nuanțe de liliac, roz, violet și verde argintiu.
Alpatov a scris o descriere excelentă a vopselelor pentru icoane: „Colorarea în icoanele românești antice trebuia să transforme fiecare tablă de icoane într-o aparență a lumii, să exprime armonia lumii în limbajul culorilor”.
Un rol important în scrierea icoanelor l-au jucat nu numai vopselele, ci și siluetele și avioanele. Pictorii de icoane nu au scris imagini tridimensionale pentru că nu cunoșteau perspectiva. Icoanele erau pictate cel mai adesea pe scânduri de tei și pin. Uneori se mai folosea molid sau chiparos. Din scânduri au alcătuit un scut mare, care a fost întărit pe partea din spate pentru aplaca pregătită nu s-a deformat și nu s-a împrăștiat. Icoanele de întărire se numesc „dibluri”. Pentru a preveni crăparea scândurilor, s-a lipit de ele pânză de in, pe care s-a așezat pământ de cretă. Icoanele au început să fie pictate dintr-o schiță preliminară. Artiștii o pictau de obicei cu cărbune și abia apoi cu vopsea neagră.17 Desenul era foarte important în pictura icoanelor. Artiștii români au stăpânit-o perfect. Deja dintr-o privire se putea recunoaște un Sfânt, un înger, un munte și altele asemenea. După ce au scris desenul, au început să aurii fundalul și alte părți ale compoziției. Abia după ce a făcut toate cele de mai sus, pictorul de icoane a început să picteze icoana cu vopsele. Întotdeauna a pus vopselele treptat.
La început am pus vopsele pe fundal, după fundal pe munte, apoi pe clădiri și haine, la final pe părți separate ale corpului. Pictorii de icoane au lucrat de la întreg la părți și de la secundar la principal. Când icoana a fost pictată, a fost necesar să o acoperiți cu o folie de in sau o peliculă de ulei de uscare, precum și cu ulei de cânepă. Filmul subțire a fost frecat cu palma și așezat câteva luni la lumină pentru a se usuca bine. Astfel, a fost finalizată ultima etapă a întregului proces de pictare a icoanelor.
Icoana românească este de fapt foarte emoționantă. Fețele Sfinților sunt pline de mulțumire și suferință, ei, spre deosebire de cei bizantini, sunt mai blânzi și mai deschiși. Nu doar fețele, ci și mișcările sunt pline de tandrețe. Siluetele Sfinților sunt înalte și slabe.
Impresia pe care o are privitorul icoanelor românești este foarte puternică. Potrivit lui Lazarev, icoana românească preferă culoarea pură nuanțelor tonale, chiar planuri colorate, mai degrabă decât mulaturile colorate cu reflexe ascuțite. Icoanele românești sunt mai închise și mai clare.
O icoană nu este un tablou. Ajută să înțelegem icoana, de exemplu, caracteristica icoanei pe care o găsim la Alpatov: „Într-adevăr, icoana nu estetabloul, icoana reproduce nu ceea ce artistul are în fața ochilor, ci un anumit prototip pe care trebuie să-l urmeze. Din venerarea prototipurilor decurge venerarea icoanei. Se aplică icoanelor, așteaptă vindecarea de la ele. Ei sunt venerati pentru ca il infatiseaza pe Hristos, Maica Domnului si pe Sfinti. Icoanele participă la desfășurarea ritualurilor bisericești.